Opéra Garnier

Fișier:Palais Garnier bordercropped.jpg

Opéra Garnier, imagine actuală

Palais Garnier este un reper al intrării nordice a Bulevardului Operei (Avenue de l'Opéra) din Paris, Franţa. Este privit ca şi una din piesele de valoare arhitecturală deosebită ale vremii sale. Construită în stilul neo-baroc, este al treisprezecelea teatru care găzduieşte Opera din Paris, de la fondarea sa de către Ludovic al XIV-lea în 1669.

Este denumită de multe ori Opera din Paris, însă de la construirea Opera Bastille în 1989, este referită ca Opéra Garnier.

Palatul Garnier a fost construit la ordinul lui Napoleon al III-lea, ca parte din proiectul marii redefiniri a Parisului, proiect realizat de Baronul Haussmann. Proiectul a avut parte de o competiţie, câştigată de Charles Garnier (1825-1898), un arhitect de 35 ani, pe atunci necunoscut. El va continua să activeze în acest domeniu prin construcţia Opéra Garnier de Monte-Carlo în Monaco.

Arhitectura

Opéra Garnier, treptele interioare, imagine a vremii

Cronologie

• 1858 - emiterea unui decret care declară necesitatea construcţiei unei noi clădiri de operă, prevăzând în acelaşi timp realizarea unei Pieţe a Operei (construită apoi în 1862-1864) şi a unei străzi în spatele edificiului (l'Avenue de l'Opéra ia fiinţă în 1864-1876).
• 29 decembrie 1860 - organizarea unui concurs de arhitectură pentru noua operă.
• 31 ianuarie 1861 - 171 proiecte iau parte la concurs, printre care şi cele ale celebrilor arhitecţi Charles Rohault de Fleury şi Eugène Viollet-le-Duc, care sunt însă eliminate în primul tur. Pentru cel de-al doilea tur al concursului se califică cinci candidaţi.
• 30 mai 1861 - Charles Garnier câştigă concursul.
• 21 iulie 1862 - contele Walewski pune piatra de temelie a clădirii.
• 1867 - edificiul este aproape finisat, cu ocazia Expoziţiei Mondiale de la Paris i se pot admira faţadele.
• 1868 - întreruperea lucrărilor.
• 1870-1871 - în timpul războiului franco-german, clădirea neterminată e transformată în magazie şi e avariată.
• 28-29 octombrie 1873 - un incendiu care distruge Opéra Le Peletier determină noul guvern francez să reia construcţia.
• 30 decembrie 1874 - opera este dată oficial în primire guvernului republicii, deşi nu e finisată.
• 5 ianuarie 1875 - reprezentaţia inaugurală în prezenţa oficialităţilor.

Date generale

Materiale: Faţada din marmură, coloanele şi traversele din fontă.

Dimensiuni:

• întregul complex: lărgime max. 125 m, lungime 173 m, înălţime în total 73,6 m
• treptele principale: înălţime 30 m
• sala: lărgime max. 31 m, înălţime 20 m, adâncime 32 m
• greutatea candelabrului: 8 t
• scena: lărgime 48,5 m, înălţime 60 m, adâncime 27 m, lărgimea deschiderii 16 m
• foaierul principal: lărgime max. 31 m, înălţime 18 m, lungime 54 m

Decor

Sculptori: Jean-Baptiste Carpeaux (alegoria dansului), Louis-Félix Chabaud, Paul Dubois, Ursin-Jules Vatinelle, Jean-Claude Petit, Louis-Ernest Barrias, Jean-Baptiste Jules Klagmann, Charles-Alphonse Gumery, Jouffroy, Eugène Guillaume, Aizelin, Chapu, Falguière, J. J. Perraud, Évrard, Gruyère, Henri Jacquemart, Mathurin Moreau, François Truphème, Pierre-Louis Rouillard, Hyacinthe-Philéas Sobre, Eugène Louis Lequesne, Aimé Millet

Pictori: Isidore Pils, Paul Baudry, Georges Clairin, Ulysse Butin, Eugène-Romain Thirion, Gustave-Clarence-Rodolphe Boulanger, Nicolas Escalier, Jules-Eugène Lenepveu (tavanul originar al sălii), Marc Chagall (tavanul sălii din 1964).

Descriere

Spatele clădirii

Planul preia şi dezvoltă un tip al construcţiilor de acelaşi gen foarte răspândit în Franţa, întâlnit pentru prima oară la teatrul din Bordeaux (1773-1880), conceput de Victor Louis. Cu ajutorul secţiunii longitudinale, care fusese deja publicată cu ocazia Expoziţiei Mondiale din 1878, se poate demonstra intenţia arhitectului de a concepe o clădire de proporţii armonioase: vestibulele, casa principală a scărilor şi foaierul alcătuiesc două cincimi ale complexului arhitectonic, casa scenei şi garderobele alte două cincimi (aproximativ, de fapt spaţiul rezervat lor va depăşi cu puţin această proporţie). Sala de spectacol va ocupa deci doar o cincime din întregul ansamblu, o proporţie neobişnuit de mică. Spaţiul reprezentativ nu este limitat doar la porţiunea frontală a clădirii, ci cuprinde şi o sală circulară aflată sub sala de spectacol. Aceasta se deschide spre casa treptelor ca şi cele două pavilioane laterale, dintre care unul era rezervat împăratului. În spatele casei scenei se afla un foaier destinat numai abonaţilor.

Opera într-o ilustraţie din Pierers Universal-Lexikon, 1891

Exteriorul casei scenice reflectă structura ei interioară, concepută astfel încât să asigure reprezentarea operelor moderne la vremea aceea, ca de pildă ‘’Hughenoţii’’ de Meyerbeer sau ‘’Faust’’ de Gounod, care necesitau decoruri uriaşe şi schimbări frecvente de scenă. Frontonul acestui corp arhitectural masiv şi cupola sălii de spectacol sunt elementele care predomină vederea de ansamblu, deoarece faţada principală a trebuit să fie concepută respectând dimensiunile reduse ale Pieţei Operei. Această faţadă relativ scundă este decorată în catul de jos cu grupuri sculpturale în al căror program iconografic se înscriu manifestări artistice în legătură cu drama muzicală: Dansul, Armonia, Muzica şi Opera. Cel mai celebru grup alegoric din acest program este Dansul postclasicistului Jean-Baptiste Carpeaux, care împodobeşte flancul stâng al portalului din dreapta şi o înfăţişează în figura centrală pe Helene Racoviţă (1845–1891). Nivelul superior al faţadei este structurat prin perechi de coloane înalte. Arhitrava se află în spatele acestei colonade şi este purtată de coloane mai mici, aflate în intercolumniile colonadei exterioare. Porţiunile intercolumnice ale arhitravei sunt ornate cu busturi de compozitori celebri. Colonada interioară formează latura deschisă a unei loggii spre care dau uşile foaierului principal.

Sala treptelor cuprinde întreaga înălţime a edificiului. Acest spaţiu este considerat a fi capodopera lui Garnier, drept cea mai îndrăzneaţă inovaţie în domeniu din secolul XIX, deoarece realizează integrarea unor nivele de înălţimi diferite într-un ansamblu unitar. Pictura de tavan a operei a fost adeseori criticată şi în 1964 a sfârşit prin a fi înlocuită de picturile executate de Chagall, care au un efect oarecum straniu în contextul arhitecturii şi decorurilor concepute altminteri ca un tot, la finele secolului al XIX-lea.

Bibliografie

• Gérard Fontaine: L'Opéra de Charles Garnier’’, Editions du Patrimoine, Paris 2000.
• Gérard Fontaine: Palais Garnier, Editions du Patrimoine, Paris 2001 , ISBN 2-85822-599-0.
• Charles Garnier: Le nouvel Opéra de Paris, Ducher & Cie, Paris , vol. 1 1878, vol. 2 1881.
• U. Keller: Durandelle, the Paris Opera and the aesthetic of creativity, în: Gazette des beaux-arts 1988,1428-1429, p. 109–118.
• A. Pingeot : ‘’Rôle de la sculpture dans l'architecture, A propos de l'Opéra de Paris’’, în: ‘’Zeitschrift für Schweizerische Archäologie und Kunstgeschichte’’, 2/1981, p. 119–134.
• D. Rabreau : ‘’L'opéra de Charles Garnier, basilique des temps moderns’’, în: ‘’Centro internazionale di studi di architettura Andrea Palladio’’. Bollettino, 1975, p. 225–237.
• Rudolf Zeitler (îngrijitor de ediţie): Die Kunst des 19. Jahrhunderts, vol. 11 din Propyläen Kunstgeschichte, Berlin/Frankfurt a. M., 12 vol., ediţie nouă 1990, nr. 400 s., XLVII.

Galerie

• 
  Opera pe la 1900
• 
  Faţada
• 
  Jean Baptiste Carpeaux: “Dansul”, 1866-1869, înălţime 3,30 m
• 
  Sala de spectacol
• 
  Sala de repetiţii

Legături externe

• fr Sit web oficial
• fr en de Pagina operei din banca de date structurae
• en Galerie de imagini la pdbase
• en Galerie de imagini la www.greatbuildings.com